Exigențele de proiectare

Exigențele de proiectare

Dacă arhitecții și inginerii ar fi atestați (ca verificatorii de proiecte) ca având competențe pe anumite exigențe de proiectare,

Dacă un sistem legislativ coerent ar lega clasele și categoriile de importanță ale construcțiilor, factorilor de risc asociați acestora, cu obligația de a include în echipa de proiectare specialiști atestați pentru exigențele de proiectare,

Am avea un sistem în care pentru fiecare exigență de proiectare i s-ar asocia responsabilitatea unei singure persoane desemnate din echipa de proiectare.

Exigențele de proiectare, așa cum sunt definite în Legea 10/1995, sunt o unealtă excelentă pentru a stabili parametri măsurabili de calitate.

Două exemple bune

Două dintre exigențe sunt urmărite cu atenție de către autorități. Este vorba despre rezistența și stabilitatea construcțiilor (A) și securitatea la incendiu (C). Ambelor standarde au fost tratate responsabil după evenimente neplăcute. Cutremurul din 4 martie 1977, avariile de la Biserica Armenească au contribuit la exigența A. Incendiul din Colectiv, pentru C.

ISC și ISU reușesc, în forme diferite, să aplice o formă de control extins.

ISC este implicat în impunerea sistemului de control al calității în execuție, prin fazele determinante și recepția la terminarea lucrărilor. ISU este implicat în avizarea proiectelor unor tipuri de clădiri, apoi în eliberarea autorizației de funcționare pentru aceleași clădiri.

Cele două sisteme sunt coerente. Dau rezultate. Disciplina în construcții este tot mai bună.

Probleme apar în cazul celor care ocolesc sistemul de avizare, autorizare și control al calității. Lucrări făcute fără autorizații, fără proiecte, fără responsabilitate. Acestea sunt mai degrabă legate de cât de îmbâcsit, birocratic și corupt este acest sistem. Sistemele haotice, birocratice și corupte sunt, de obicei, ineficiente.

Ineficiența controlului calității legate de exigențele de proiectare

Celelalte exigențe de proiectare, B, D, E, F… nu sunt urmărite cu aceeași obstinație ca A și C. Probabil că nu reprezintă riscuri atât de mari pentru utilizatorii construcțiilor. Izolarea și tratamentul fonic defectuoase ale sălilor de clase probabil că nu au omorât pe nimeni, deși aceasta a costa nervii unor mii de profesori și învățători.

În rest, sistemul se aplică destul de formalist. Se rezumă destul de mult la ștampile. Sunt proiectele acoperite cu suficiente ștampile de verificatori de proiecte? Excelent! Sunt toate acele proiecte verificate cu conștiinciozitate? Cele mai multe, nu!

Dar același formalism riscă să contamineze și practicile aferente exigențelor de proiectare A și C.

Concetrarea responsabilității. Disiparea responsabilității

Responsabilitatea este disipată între cei care aplică ștampile și semnături. Competența atestată legal a verificatorului de proiecte disipă responsabilitatea proiectantului. Faptul că specialistul atestat (verificator sau expert tehnic) nu face parte din echipa de proiectare, îi disipă acestuia responsabilitatea.

Când o hârtie este semnată de 10 oameni, unul peste altul, nici unul nu este responsabil. Sigur, toți sunt responsabili, dar….

O altă paradigmă de a urmări eficient exigențele de proiectare

  • Dacă arhitecții și inginerii ar fi atestați (ca verificatorii de proiecte) ca având competențe pe anumite exigențe de proiectare,
  • Dacă un sistem legislativ coerent ar lega clasele și categoriile de importanță ale construcțiilor, factorilor de risc asociați acestora, cu obligația de a include în echipa de proiectare specialiști atestați pentru exigențele de proiectare,

Am avea un sistem în care pentru fiecare exigență de proiectare i s-ar asocia responsabilitatea unei singure persoane desemnate din echipa de proiectare.

Am avea un sistem în care responsabilitatea s-ar aplica exact celor care pot fi eficient urmăriți și sancționați personal atunci când nu se ridică la înălțimea responsabilității asumate. Este vorba despre specialiștii atestați pentru diverse exigențe de proiectare.

Aceleași persoane pot fi reexaminate, periodic, dacă și-au actualizat nivelul de cunoștințe cu cel impus de exigențe.

Exigențe de proiectare pe care nu le-am inventat. Încă

Calitatea arhitecturii, calitatea estetică a produsului de arhitectură? Nu pot fi niciodată cuantificate pentru a atesta un Verificator Estetic de Proiecte.

Dar sunt exigențe de proiectare ignorate.

Funcționalitatea clădirii proiectate este și poate fi cuantificată. Competențele necesare pot fi atestate legal și tehnic.

Competențele legate de economia construcțiilor sunt și pot fi cuantificate. Ele pot fi atestate legal și tehnic. Cele mai mari probleme ale autorităților statului sunt legate de modul defectuos de întocmirea a părții economice din studiile de fezabilitate și proiectele pentru construcțiile din fondurile publice.

Managementul de proiect, necesar unui arhitect sau inginer care coordonează, ca șef de proiect, un proiect complex, este și poate fi cuantificat. Și aceste competențe pot fi atestate legal și tehnic.

Cele trei exigențe de proiectare de mai sus, deși nu sunt definite în Legea 10/1995, pot face obiectul unor atestări de calificare profesională.

Multe dintre proiectele ratate din ultimii 30 de ani au deficiențe serioase legate de aceste competențe. Ele pot fi nu doar dobândite prin experiență continuă, pot fi învățate în săli de curs și verificate prin examinare.

Experiență versus competență

”Ulciorul care merge de multe ori la apă….”

Un profesionist experimentat nu este neapărat și foarte competent. Experiența te poate trăda, fiind uneori un lung șir de deprinderi incorecte, fie rămase nedescoperite, repetate tocmai că sunt o „soluție sigură”.

Nu vreau să minimalizez experiența. După 20 de ani de profesare, mă număr printre arhitecții care mizează pe experiență ca avantaj concurențial. Asta nu înseamnă că tot ceea ce știu să fac este și corect.

Dar în sistemul nostru de control al calității s-a ajuns la un paradox. Mulți, dacă nu majoritatea verificatorilor de proiecte (specialiști atestați, cu competențe certe în ceea ce privește competențele proprii), nu (mai) proiectează, sau proiectează prea puțin. Ei îi verifică pe ceilalți, majoritatea neatestați, pentru a nu face greșeli privind conformarea la exigențele de proiectare.

Cei care proiectează nu au (majoritatea) atestări de calificare profesională. Ei au însă experiență, sau acumulează experiență.

Reglementând un set de exigențe de proiectare, cu un sistem de atestare tehnico-profesională funcțional, prin legislație nu numai că nu obligăm ca în echipele de proiectare să existe specialiști atestați, dar, de fapt, le interzicem să proiecteze construcțiile pentru care își asumă responsabilitatea tehnică și legală.

Știu că verificatorul independent este un factor de calitate, un nivel de control superior.

Dar sunt în continuare nedumerit de ce nu insistăm ca specialiștii atestați să fie cei care proiectează, răspunzând pentru siguranța în exploatare, securitatea la incendiu, igiena și sănătatea oamenilor șamd.

Competență atestată și experiență versus certificare

Da, acest articol este inspirat de inițiativa certificării firmelor.

Dacă suntem preocupați de calitatea serviciilor, construcțiilor și arhitecturii, de ce oare nu desenăm un sistem care, încet dar sigur, să asigure clienții de existența în echipele de proiectare arhitecților și inginerilor atestați pentru diverse exigențe de proiectare?

În cazul unui incendiu care se extinde și face victime într-o clădire cu vicii de proiectare, firma de proiectare nu poate fi condamnată penal, la închisoare pentru omor din culpă. Specialistul care a semnat pentru respectiva exigență de proiectare, poate fi însă pedepsit. Dar nu la fel poate fi pedepsit verificatorul de proiecte. În fond, acesta nu a proiectat, doar nu a sesizat eroarea. În fond, verificatorul nu participă la fazele determinante. Nu este acolo, să-și amintească să verifice agrementele tehnice ale fiecărui material pus în operă. Nu. Dar cel care a proiectat este acolo. Sau ar trebui să fie.

Actualul sistem disipă responsabilitatea. Deși ea vizează pe toată lumea, are ochiurile plasei suficient de largi încât poate scăpa erori de care nu se face nimeni vinovat. Sau de care se face toată lumea, dar mult prea puțin.

Anul trecut am scris despre un document al Uniunii Internaționale a Arhitecților. Ghidul arhitecturii pentru calitatea vieții vorbea de criterii obiective, ceea ce noi numim exigențe de proiectare.

Tot recent, m-am opus cu vehemență Planului Național de Dezvoltare Profesională Continuă. După cum vedeți, nu numai că nu am nimic împotriva educației continue, dar chiar cred că ar putea aduce ceea ce lipsește adeseori, competențe atestate în fața provocărilor unei meserii tot mai complexe.

Cred că este nevoie de un plan bine gândit prin care să asigurăm clienții noștri, publici sau privați, societatea în ansamblul ei, că suntem preocupați să găsim un sistem de control al calității, măcar pentru exigențele de proiectare care pot fi cuantificate, învățate și verificate judicios.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *